"Dacă te molipseşti de vreo boală, nu te deznădăjdui şi nu te împuţina cu duhul; ci mulţumeşte-I lui Dumnezeu, că El Se îngrijeşte ca prin această boală să-ţi facă un bine." (Avva Isaia Pustnicul)

minteCa orice creştin din ţara asta, am urmărit disputa publică asupra pericolului implantului biometric şi dincolo de temerile formulate de oameni de diverse vârste şi profesii, am constatat că undeva esenţialul lipseşte. Pentru că problema biocipului este mult mai profundă decât se zvoneşte şi are o şi mai profundă legătură cu comportamentul creştin.

Tehnologia modernă, ar spune cunoscătorii în materie, nu este nici bună, nici rea pentru mântuire. Dacă este utilizată în scopuri bune, împlinind voia lui Dumnezeu, totul e OK. Dacă însă este utilizată ca să se înfăptuiască răul, atunci este satanică…

Cât de satanică? Incearcă o explicaţie Francis Paul Emberson în a sa lucrare “From Gondishapur to Silicon Valley“. Dacă vă pică în mână această stranie lucrare, veţi afla printre altele că tehnologia IT datorează codul binar Lordului Cancelar Francis Bacon de Verulam, care pe la sfârşitul secolului al XIV-lea (când noi încă ne băteam cu turcii) a reuşit să deturneze profund modul de gândire şi de înţelegere a realităţii, în detrimentul unei evoluţii spirituale fireşti a umanităţii, făcătura aceasta lăsând-o moştenire până în zilele noastre… Este bine pentru un creştin în anul 2009 să vorbească la telefonul mobil? Să utilizeze calculatorul PC? Să aibă la discreţie vreo 50 de canale tv? Da, este bine, cu condiţia de bun simţ: să nu se piardă cu firea! Să nu-şi virtualizeze existenţa între pagina web, SMS şi telenovelă. Să nu abandoneze sensurile iniţiale ale existenţei sale creştine, aservindu-se total utilitarismului tehnologic. Pentru că demonii lui Emberson, acolo stau la pândă. În plăcerea de a ne cufunda în îmbierile tehnicii moderne, în diversitatea ei utilitară.

Prudenţa creştină ar fi trebuit să ne facă să anticipăm că după aproape patru decenii de supertehnologie din ale cărei beneficii ne-am înfruptat din plin, umbra lui Bacon de Verulam (satana însuşi) va bântui cu cea mai groaznică realizare a timpului: monitorizarea totală a persoanei. Interesant însă de văzut că cei ce aplică o asemenea metodă respectă un protocol psihologic special. Asocierea numărului 666 cu codul de bare transmite un anumit mesaj către omul necredincios de religie creştină. Puteau foarte bine să interpună acolo numărul 555 şi afacerea ar fi decurs tehnic absolut la fel. Cineva însă, a inserat însemnul fiarei ca să păstreze protocolul, să transmită mesajul că se împlinesc chiar acum profeţiile, să pregătească într-un anume fel pe “utilizator”. Oare câte combinaţii de semnale electromagnetice în ritm de 666 nu ne trec zilnic prin spaţiul pe care-l respirăm, când utilizăm un telefon mobil, când scriem un e-mail, când ascultăm o piesă muzicală sau o ştire la radio? A deranjat asta până acum pe cineva? Nu, pentru că încă nu se utilizase codul de pregătire psihologică.

Şi programul dispozitivelor RFID respectă un anumit protocol de pregătire psihologică. Există în lume deja un impresionant număr de persoane care au primit implantul. A fost o etapă. S-au analizat urmările, reacţiile psihologice? Unde programul are aderenţă, unde, nu?… Testare “de piaţă”? Testare, în vederea a ce? A ceea ce în mod real va însemna monitorizarea totală pentru omenire, pentru că ceea ce ştim până acum despre “cipuri” este pur şi simplu praf în ochi! Vom vedea de fapt ce rol au în acest moment “înspăimântătoarele” RFID. Problema monitorizării persoanei nu cred că s-ar referi numai la identificarea de la distanţă. În epoca în care dispozitivele NLS (Non Linear Analisys) pot sonda fiinţa umană până la nivel cromozomial, stau unii cu satelitul după noi să ne citească ID-ul din cip?!… Mi se pare o copilărească risipă de resurse pentru un guvern mondial care, desigur, gândeşte coerent în ceea ce ştie că are de făcut. O gândire globalistă coerentă ţine desigur cont de nevoile de monitorizare globală.

Monitorizarea fiinţei umane se face în mod obligatoriu în acelaşi timp cu monitorizarea mediului său de viaţă, a locaţiei, a accesului persoanei la bunuri, la resurse, la adăpost, la arme, la informaţie, la educaţie, la cultură, la religie, la tot ce înseamnă habitat social. Şi toate acestea împreună, dau persoanei importanţa care poate fi indicator pentru un sistem de monitorizare globală. Nu CNP-ul sau culoarea ochilor. Desigur CNP-ul este de interes la nivelul Secţiei de Poliţie de cartier…

V-aţi luat maşină cu GPS? Sau măcar un telefon cu hartă la purtător? Credeţi că o asemenea tehnologie ar fi ajuns pe piaţa liberă dacă în spatele ei nu ar fi apărut una mult mai performantă şi mai profundă în ceea ce priveşte localizarea şi nu numai? Ţinând cont de faptul că la începutul anilor 80 dispozitivele de biorezonanţă erau parte integrantă a tehnicii de zbor spaţial, ele apărând abia după 90 în anumite cabinete medicale, deci după aproximativ 10-15 ani, fiind de la sine înţeles că au fost înlocuite cu o tehnologie capabilă să scaneze sistemul cerebral cu o mult mai mare precizie, putem intui ce salt uriaş s-a realizat în domeniul biolocaţiei. De la localizări după amprenta termică până la scanarea în câmp electromagnetic de înaltă frecvenţă sau scanarea ultra şi infrasonică, noua tehnologie se pregăteşte desigur pentru aplicaţii totale în ceea ce ne priveşte. Scanarea nu se doreşte a fi una direcţionată, un studiu de caz, ci integrală, iar argumentele ei tehnice se bazează pe un management judicios al tuturor markerilor de natură informaţională. După cum se ştie deja bine, banalele dispozitive radar se bazează pe recepţionarea semnalului ecou care, procesat adecvat, poate furniza cu precizie informaţii despre poziţie şi viteză.

Pe de altă parte, faptul că fiecare structură materială din spaţiul ce ne înconjoară posedă o frecvenţă proprie de oscilaţie, oferă posibilităţi inepuizabile de sondare nu atât a poziţiei obiectelor cât mai ales a structurii lor interne. Dacă realitatea vibratorie a materiei moarte este astfel deschisă metodelor de sondare, imaginaţi-vă ce spectacol informaţional poate să ofere scanarea unui sistem viu. Şi să nu credeţi că cei care posedă o astfel de tehnologie ar rata cumva ocazia de a scana avansat şi integral fiinţa umană.

Un asemenea mod de scanare multiplă, integrală, vizează atât aspectele structurale cât şi cele funcţionale ale persoanei. Informaţia preluată va conţine astfel amprenta energetică reală care prin procesare avansată poate furniza întreaga paletă a aspectelor fiziologice, emoţionale, mentale, etc. Cu alte cuvinte, nu numai culoarea ochilor le va fi de interes ci întregul nostru profil psihofiziologic pe care îl vor analiza dimpreună cu tot ceea ce înseamnă habitatul obişnuit, grupul social căruia îi aparţinem, relaţiile sociale, aspiraţiile, performanţele şi eşecurile noastre, etc.

Cum poate fi realizată efectiv o asemenea monitorizare totală cu uşor iz SF? De la distanţă, pe neîntrebate. Fără cipuri şi biocipuri! Pentru că această nouă tehnologie a cuplat la ceva anume omenesc, ce nu poate fi ecranat în faţa dispozitivelor de sondare: undele cerebrale. Cu alte cuvinte, fiara se loghează direct pe creier şi află de acolo tot ce-i trebuie ca să ne poată manipula. Şi pentru asta nu are nevoie să ne dăm vreun consimţământ. Se pare că l-am şi dat deja cu toţii cândva.

S-ar putea spune astfel că dependenţa de utilitatea tehnologică ne-au vârât-o în minte punându-ne “semn în frunte”, iar tot ceea ce facem cu consimţământ deplin, manipulând tehnologia lumii acesteia, arată ca o întindere a braţului pentru a primi semnul şi acolo. Asta înseamnă că prin acceptarea “ofertei” tehnologice, prin utilizarea “brandului” am şi fost însemnaţi. Asta inseamnă că nu ne mai mişcăm în ceea ce ni se pare a fi spaţiul nostru privat, ci am adus fiara în viaţa noastră, împroprietărind-o prin vanitate şi dependenţă. Acum ea stă în locul nostru cândva creştin, iar noi pribegim în spaime, necredinţă şi necunoaştere – pecetea profundă a îndepărtării de Evanghelie, de învăţătura Sfinţilor Părinţi- căutând în zadar motive de îndreptăţire.

Scanarea, adevărata scanare se va face global, în “cavităţi rezonante” generate şi “parcelate” pentru întregul spectru de frecvenţe şi întregul set de energii la care dispozitivele de detecţie plasate pe sateliţi geostaţionari pot avea acces. În orice moment, în orice loc din lume, tot ceea ce reprezintă “eveniment energetic” va fi înregistrat, stocat şi evaluat într-o viziune monstruoasă de monitorizare globală a vieţii de pe Pământ. Va fi posibil astfel, ca orice gând care ne va trece prin minte să poată fi ascultat asemenea emisiunii unui post de radio…dacă ar fi să facem referire doar la banda de frecvenţă a undelor cerebrale!

Ce rost ar mai avea atunci dispozitivele RFID? Eu cred că sunt utilizate exact pentru calibrarea sistemului global. Confruntarea informaţiei privitoare la un eveniment utilizând două căi diferite de preluare a datelor este o practică uzuală în experimentul ştiinţific respectabil…După finalizarea “probelor” se va face linişte şi fiara va începe să-şi între în “drepturi”!

Ce este de făcut? Cum ar putea fi contracarat un astfel de monstru tehnologic? Ştiinţa de pildă ne poate arăta exact ce anume înseamnă o determinare rezolutivă. Ea explică în ce condiţii o măsurătoare poate fi perturbată sau nu de fenomene colaterale. În cazul concret al determinărilor de natură energetică realizate direct pe fiinţa umană, există o multitudine de fenomene secundare care trebuie filtrate în scopul separării semnalului util de “zgomotul” de fond.
Cei familiarizaţi cu elementele de energetică a biocâmpului uman ştiu că există echipamente specializate care utilizează tehnologia de biofeedback, cu ajutorul cărora se pot separa cu mare precizie frcvenţele biocâmpului pe toate zonele funcţionale ale fiinţei umane. Spectaculos pentru un asemenea echipament este faptul că, prin construcţie ne poate oferi posibilitatea să determinăm o frecvenţă specială care are legătură cu o energie specială, aceea responsabilă de activitatea spiritual-religioasă. Cei interesaţi de experimentări complexe în această direcţie vor afla un adevăr de o deosebită importanţă pentru îngrijorările legate de monitorizarea totală. Anume, că pe măsură ce această energie specială creşte corespunzător în frecvenţă, rezolutivitatea oricărei determinări pe celelalte frecvenţe este puternic diminuată. Mai clar spus, comportamentul religios autentic are ca efect creşterea frecvenţei corelative transcendenţei, şi diminuarea oricăror posibilităţi de sondare de la distanţă a fiinţei umane! Adică ştiinţa, în latura aplicabilităţii ei pozitive ne oferă antidotul la monitorizarea totala: întoarcerea la Scripturi, la Pateric, la normalitatea unei vieţi duhovniceşti autentice. În această firească stare de manifestare creştină, orice sistem global de monitorizare, căutându-vă, va găsi doar un nimb transparent în care ultrasofisticatele echipamente de sondare nu vor putea “citi” decât frecvenţa înaltă a unei transformări spirituale reale.

V-aţi întrebat oare de ce anume sunt promovate în lume cu atâta neruşinată insistenţă pornografia şi comportamentele sexuale deviante? De ce anume omul modern nu mai are alt scop în sine decât îmbogăţirea? De ce adevărate industrii pentru obţinerea plăcerii proliferează în detrimentul dezvoltării normale, morale a societăţii umane?… Putem vorbi aici de faze de program, de etape de pregătire pentru o monitorizare totală, având în vedere că tocmai inducerea acestui background de frecvenţă joasă poate asigura rezolutivitate maximă maşinăriei demonice.

Realitatea aceasta ar trebui să preocupe intens Biserica. Fenomenul despre care incercăm să vorbim nu mai este unul sporadic. El capătă dimensiuni globale şi pentru contracararea lui, Biserica trebuie să se adapteze cu multă abilitate şi înţelepciune vremurilor alerte. De pildă, iniţierea unui studiu care să determine concret nivelul de înduhovnicire a poporului păstorit, ar fi deosebit de util Bisericii pentru confirmarea şi legitimarea comportamentului creştin autentic. Generalizarea unui asemenea studiu la nivel european ar putea furniza o informaţie inexistentă azi în grila de evaluare a naţiunilor EU. Indicatorul general de religiozitate socială ar putea deci, la nivel european şi global să reaşeze priorităţile dezvoltării durabile, ţinându-se cont de adevăratele performanţe realizate de către naţiuni şi popoare, vădind prin acestea, zonele de siguranţă şi încredere, zonele de stabilitate şi de deferenţă comunitară. În acest fel concret, Biserica şi-ar putea aduce o contribuţie necesară la restaurarea ordinii spirituale în lume, ar putea milita nemijlocit la contracararea unui sistem poliţienesc global de urmărire a persoanei, slujind lui Dumnezeu şi oamenilor.

Ce ar mai fi de spus ?… Ar trebui să ne reevaluăm comportamentul creştin. Să readucem în viaţa noastră starea de normalitate, firescul convieţuirii comunionale, sensul şi forţa rugăciunii. Pentru că asta ne lipseşte tuturor într-o măsură atât de mare ! Să ne temem de monitorizările veacului ? Nu ! Să nădăjduim cu toată măsura în Dumnezeu ! Cel ce toate le ţine şi toate le plineşte!

Dumitru Grigore este inginer fizician, membru titular al Comisiei de Ciberneticã a Academiei Române. Din 2001 este licentiat in teologie. Actualmente este preot in Eparhia Argesului si Muscelului.

Sursa: Sfantul Daniil Sihastrul

Măicuţa Ana

de Bruno Ștefan

În vara anului 1995 am făcut parte dintr-o delegaţie de români care a vizitat Transnistria. Regimul separatist al lui Igor Smirnov voia să arate că românii nu sunt persecutaţi în ţara lui şi a acceptat ca cetăţeni din România să facă parte din delegaţiile OSCE care monitorizau respectarea drepturilor omului în republica lui nerecunoscută oficial de nimeni în lume.

La ieşirea din Dubăsari, pe strada Lenin ce ne ducea spre satul Cocieri, ne-a ieşit în cale o femeie bătrână.

Hristos S-a înălţat, dragii mei! – ne-a întâmpinat ea, vorbind în limba română.

Adevărat S-a înălţat, măicuţă! – i-am răspuns noi în cor.

Veniţi din România, nu-i aşa? – ne-a întrebat apoi.

Da, măicuţă, suntem din Bucureşti – i-am spus eu.

S-a apropiat de noi şi ne-a implorat cu multă smerenie:

Vă rog cinstiţi-mi casa, dragi români!

Am intrat în casa ei – o căsuţă mică şi sărăcăcioasă, dar curată. În sufragerie pereţii erau plini cu icoane ortodoxe, iar masa era aranjată, cu tacâmurile puse, cu pâine, vin, cozonac şi plăcinte, iar din cuptor ieşea mirosul unei fripturi cu usturoi proaspăt făcută, de parcă tocmai aştepta pe cineva la masa de prânz.

Pe voi vă aşteptam, dragii mei. Haideţi intraţi şi luaţi loc – ne-a îndemnat ea.Cum vă cheamă băieţi? – ne-a întrebat apoi.

După ce s-a prezentat primul dintre noi, l-a sărutat pe obraji şi la îmbăţişat cu mult dor, spunând că pe ea o cheamă Ana. La următorul a început să plângă, în timp ce faţa îi râdea de bucurie. Când a ajuns la un coleg de lângă mine s-a aplecat şi i-a sărutat picioarele, neputând să se oprească din plâns.

De ce plângi măicuţă? – a întrebat-o el mirat, încercând să o ridice de la picioarele lui, jenat de această situaţie.

De fericire, dragul mamii, că aştept de ani buni să văd pe străzile noastre venind români. Spuneţi-mi cum mai arată Bucureştiul? S-a mai făcut vreun parc mai frumos ca Cişmigiul sau Herăstrăul?

Am început să-i povestim despre Bucureştiul pe care – am aflat apoi – ea l-a cunoscut în luna de miere în perioada interbelică. Ne întreba despre case din Cotroceni şi de la Şosea, în care ea a stat în 1937, despre troiţa din Herăstrău pe care ea a ridicat-o împreună cu soţul ei. Neştiind ce să-i răspundem, i-am spus:

Haide cu noi în Bucureşti măicuţă să vezi ce s-a schimbat de când nu l-ai mai vizitat. Noi mai avem de mers în câteva localităţi, dar peste 2 zile venim şi te luăm cu noi în ţară.

Mare şi Bun este Dumnezeu, dragii mei. Este cea mai frumoasă sărbătoare de Înălţare din viaţa mea.

La plecare ne-a dat fiecăruia câte o iconiţă şi ne-a îmbăţişat picioarele, plângând într-una de bucurie, iar noi i-am lăsat câteva poze făcute cu Polaroidul, cu ea în mijlocul nostru.

Ciudată femeia – comentam noi când ne-am depărtat de casa ei, apreciind însă ospitalitatea neobişnuită. Poimâine ne întoarcem în Dubăsari şi o luăm la Bucureşti, că prea plângea de dorul Capitalei.

Când am ajuns după două zile, măicuţa Ana era moartă, aşezată în sicriu pe masa la care recent ne ospătase. Preotul a venit spre noi şi a început să ne vorbească.

Măicuţa Ana a murit fericită, după o viaţă tare chinuită. Bărbatul ei a murit la Cotul Donului în 1942 în războiul pentru reîntregirea neamului, iar fiul ei a murit în Ungaria în 1956, în timpul revoluţiei antibolşevice. De-atunci a trăit singură, fără să aibă nici măcar bucuria să aprindă o lumânare la mormintele celor dragi. Mereu visa la eliberarea Basarabiei şi a Transnistriei de către români. Era o femeie credincioasă şi se pregătea să cinstească cum se cuvine nu numai marile sărbători creştine – de Paşte, de Crăciun, de Sfântă Măria şi de Sfinţii Petru şi Pavel – ci şi sărbătorile mari ale românilor – de 10 mai, de 1 decembrie. După ce voi l-aţi îndepărtat pe Ceauşescu de la putere, a sperat continuu că veţi ajunge curând în Basarabia şi la noi, la Dubăsari. Dar pe măsură ce trecea timpul devenea tot mai abătută. ”Nu mai vin părinte românii la noi, aici” – îmi spunea tristă la spovedanie. ”Vin măicuţă, să nu te îndoieşti – o îmbărbătam eu. Stai să scape de comuniştii de la ei şi o să-i vezi curând pe străzile noastre. O să vină ca atunci, între războaie, în straie de sărbătoare şi o să cânte cu noi în biserică”. ”Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! – repeta ea cuvintele din Biblie, dar adu Doamne nişte români mai repede aici, ca să cred şi mai mult”. În ultimii ani era tot mai bolnavă şi la fiecare spovedanie mă temeam că era ultima dată când o vedeam în viaţă, dar ea, citindu-mi parcă gândurile, îmi spunea: ”Nu mor părinte până nu văd venind români pe uliţa noastră”. Alaltăieri la slujba de Înălţare a venit la mine şi mi-a spus că i S-a arătat Dumnezeu şi I-a spus să se pregătească. Am mers la ea cu coana preoteasă să o ajut să facă friptură şi plăcintă cu brânză şi cozonac cu nuci şi îi tot spuneam: ”Măicuţă Ana, n-au venit români la noi în Transnistria de jumate de secol şi dac-or veni, de unde ştii că or să vină la casa ta?” Ea se ruga şi plângea într-una, iar noi am plecat de la ea convinşi că nu o să vină nimeni. Dar aţi venit voi în urma noastră. Doamne, cum îi mai sălta inima de bucurie când m-a sunat pe seară să-mi spună. ”Dumnezeu nu m-a părăsit. Dumnezeu mă iubeşte, părinte. Ei n-au venit la întâmplare, ci Dumnezeu i-a trimis la mine. Acuma pot să mor şi ştiu că mă duc la Domnul fericită”. În noaptea aia a murit, dar vă spun că n-am văzut pe nimeni să moară mai fericit aşa cum a murit ea. Uitaţi-vă la chipul ei să-i vedeţi zâmbetul pe faţă.

Am condus-o pe ultimul drum la cimitir şi atunci am simţit că s-a născut în noi o dragoste faţă de Basarabia şi faţă de românii de peste Nistru care niciodată nu s-a stins. Atunci inima mea a rămas în Basarabia şi Basarabia a rămas în inima mea cu mare dor. În toţi anii aceştia i-am tratat pe toţi basarabenii cunoscuţi ca fiind copiii măicuţei Ana – pe toţi studenţii de peste Prut i-am ajutat mai mult decât pe studenţii noştri români, cu colegii moldoveni din breasla mea am lucrat cu multă dăruire, cei mai buni prieteni ai mei sunt basarabeni refugiaţi în Bucureşti, iar unora le-am botezat copiii. Și la ceilalţi membri ai delegaţiei am văzut aceiași dragoste neostoită faţă de basarabeni: unul s-a căsătorit cu o transnistriancă, altul a adus foarte multe fonduri europene și americane în proiectele unor fundaţii basarabene, altul a devenit unul din cei mai cunoscuţi pro-unioniști români scriind numeroase articole favorabile despre Moldova. Dar parcă nu era de-ajuns. Simţeam că toate discursurile noastre pro-unioniste erau luate în răspăr de ceilalţi şi vedeam din sondaje că tema Basarabiei devenea pe an ce trecea tot mai neînsemnată pentru cei din România.

Săptămâna trecută am fost pe Muntele Athos împreună cu un prieten care a făcut parte din acea delegaţie din Transnistria, iar la chilia unui pustnic basarabean am fost abordaţi de un părinte.

Nu mă mai cunoaşteţi? – ne-a întrebat. L-am privit nedumerit, căci nu ştiam dacă şi de unde-l cunoaștem. Sunt părintele Vasile, duhovnicul măicuţei Ana din Dubăsari. Vă mai aduceţi aminte de ea? Azi se împlinesc 18 ani de la înălţarea ei la Domnul.

Am rememorat împreună ziua morţii ei, uimit de memoria extraordinară a părintelui.

Ce-aţi făcut pentru românii din Basarabia şi din Transnistria în aceşti 18 ani?– ne-a întrebat apoi. I-am spus de sumarele noastre legături cu cei de peste Prut.

Aţi plâns vreodată de dorul vreunui moldovean, aşa cum măicuţa Ana v-a udat picioarele cu lacrimile ei?

Am dat ruşinaţi din cap în semn că nu.

De aceea voi nu meritaţi unirea cu Moldova, căci nu-i puteţi iubi pe cei de-acolo aşa cum vă iubesc ei pe voi. Pentru voi Basarabia e doar un trofeu, un motiv de mândrie. Pentru moldoveni România este inima lor smulsă din piept, iar voi sunteţi carne din carnea lor şi şi-ar da şi viaţa pentru voi.

Bănuind că ne-a jignit şi nedorind să ne supere, părintele Vasile ne-a propus să facem împreună o slujbă pentru pomenirea măicuţei Ana. I-am spus că nu suntem preoţi şi nu ştim ce trebuie să facem la o slujbă religioasă.

Staţi liniştiţi, vă arăt eu ce să citiţi.

În paraclisul din chilia athonită a pustnicului basarabean am citit şi am cântat pentru prima oară o slujbă pentru pomenirea morţilor. Mai întâi timid, îngânându-i pe cei doi, apoi cu voce din ce în ce mai puternică şi mai sigur pe mine. Simţeam cum inima mi se înflăcărează şi în faţa ochilor îmi apărea chipul măicuţei Ana cum plângea şi radia de fericire când ne spunea: ”Acum ştiu că Dumnezeu e viu!” Am început să lăcrimez. La sfârşitul slujbei l-am văzut pe prietenul meu cu lacrimi în ochi apropiindu-se de părintele Vasile.

Iartă-mi părinte puţina mea credinţă – i-a spus el. Acum ştiu şi eu că Dumnezeu e pururea viu!

preluare integrală de pe Rost

Sf Ignatie Briancianinov”Vă trimit o rețetă duhovnicească. Și vă sfătuiesc să folosiți doctoria propusă de câteva ori pe zi, mai ales în clipele de mare suferință, atât a sufletului, cât și a trupului.
Nu vor întârzia să se arate puterea și vindecarea ascunse în doctorie, care la arătare e cât se poate de smerită. Însingurându-vă rostiți fără grabă, în așa fel încât să vă auziți glasul, închizându-vă mintea în cuvinte (așa sfătuiește Sfântul Ioan Scărarul), următoarele:

«Slavă Ție, Dumnezeul meu, pentru necazul pe care l-ai trimis asupra mea; cele vrednice de faptele mele primesc; pomenește-mă întru împărăția Ta».

Rugăciunea trebuie rostită cât se poate de rar. După ce ați spus-o o dată, odihniți-vă puțin. Apoi spuneți-o din nou și iarăși odihniți-vă. Continuați să vă rugați cinci sau zece minute până ce vă veți simți sufletul liniștit și mângâiat.
Pricina liniștirii și mângâierii e limpede: harul și puterea lui Dumnezeu se cuprind în slavoslovirea lui Dumnezeu, nu în grăirea împodobită și multă. Iar slavoslovirea și mulțumirea sunt lucrări predanisite nouă de Însuși Dumnezeu, nicidecum născocire omenească. Apostolul poruncește din partea lui Dumnezeu să facem această lucrare ( v. 1 Tes. 5, 18).”

preluare integrală de la Sfinţii Arhangheli

Înfrângere

poezie de Nichifor Crainic

Nichifor CrainicAjută-mi Tu, Stăpân ceresc,
Nepângărit de braț dușman
Săʼnfășur cerul românesc
În sarica unui cioban.

Iar codrul de-o mai fi român
Și creștetul de stâncă dac,
În hăul lui am să rămân
Din zdrențe slavă iar să-mi fac.

eminescuDe la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.
Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si strainul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;
Din Satmar pâna ‘n Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul,
Indarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamna,
Nici îi este toamna toamna,
Nici e vara vara lui
Si-i strain în tara lui.
Dela Turnu ‘n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s-aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate.
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sânul,
Codrul – frate cu Românul
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca
Sarac în tara saraca!
Cine-au îndragit strainii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.
Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau!
Tu te ‘nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s-aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori
Iti vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara,
Indragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!
Cine ne-au dus Jidanii
Nu mai vaza zi cu anii
Ci sa-i scoata ochii corbii
Sa ramâe ‘n drum cu orbii
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prapadi-l-ar focul jalei
Sa-l arza sa-l dogoreasca
Neamul sa i-l prapadeasca
Cine tine cu strainii
Mânca-i-ar inima cânii
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia

Imn morţilor

Radu-Gyrpoezie de Radu Gyr (compusă în închisoarea Aiud)

Morminte dragi, lumină vie,
sporite-ntr-una an de an,
noi v-auzim curgând sub glie,
ca un şuvoi subpământean!

Aţi luminat cu jertfe sfinte
pământul, până-n temelii,
căci arde ţara de morminte,
cum arde cerul de făclii.

Ascunse-n lut, ca o comoară,
morminte vechi, morminte noi,
de vi se pierde urma-n ţară,
vă regăsim mereu în noi!

De vi s-au smuls şi flori şi cruce
şi dacă locul, nu vi-l ştim,
tot gândul nostru-n el v-aduce,
îngenuncheri de heruvim.

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane.
Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
noi am făcut din voi icoane,
şi vă purtăm pe frunţi cununi.

Nu plângem lacrima de sânge,
ci ne mândrim cu-atâţi eroi.
Nu! Neamul nostru nu va plânge,
ci se cuminecă prin voi.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 28 de alți urmăritori