"Dacă te molipseşti de vreo boală, nu te deznădăjdui şi nu te împuţina cu duhul; ci mulţumeşte-I lui Dumnezeu, că El Se îngrijeşte ca prin această boală să-ţi facă un bine." (Avva Isaia Pustnicul)

O încercare de răspuns la postarea: Scepticismul

Un simptom al pierderii sensului este şi „şocul ontologic” – frica, descurajarea, deznădejdea legate de conştientizarea lipsei de sens a existenţei. Ne este inerentă necesitatea de a crede în caracterul legic şi non-aleator al evoluţiei Universului. Pierzând această credinţă, trăim un sentiment de impas, de confuzie, de înstrăinare de tot ceea ce dă vieţii suprema valoare şi supremul sens.

Conceptul de „înstrăinare” a fost folosit în creştinism încă de la începuturile acestuia. Apostolul Pavel scrie că păcătoşii sunt întunecaţi la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor (Efeseni 4, 18), iar păgânii sunt străini de făgăduinţele lui Dumnezeu şi înstrăinaţi de Hristos (v. Coloseni 1, 21; Efeseni 2,12).

Arhimandritul Plafon Igumnov presupune că înstrăinarea de Dumnezeu este trăită ca stare de părăsire, de melancolie inexplicabilă, de singurătate lăuntrică, de damnare şi lipsă de sens a existenţei personale. Acesta este rezultatul pierderii libertăţii şi una dintre urmările cele mai dramatice ale păcatului. „Personalitatea polarizată (scindată -n.a.) se agită permanent în contradicţiile sale, descoperă în sine pierderea a ceva important şi de o necesitate vitală, trăieşte o stare de dezordine şi dedublare moral-psihologică”. O asemenea personalitate este angoasată şi însingurată lăuntric, înstrăinată de toţi şi de toate. Viaţa ei este lipsită de sens moral.

Viziunea patristică asupra înstrăinării are multe în comun cu poziţia filosofului german W. Pannenberg. După părerea acestuia, într-o măsură sau alta fiecare din noi se caută pe sine însuşi, se află pe calea spre idealul său, tinde să-şi împlinească menirea pe pământ. Omul este deschis viitorului. Iar întrucât viitorul absolut este Dumnezeu – Izvorul vieţii veşnice, înstrăinarea reprezintă întreruperea împărtăşirii cu Dumnezeu, închidere faţă de El.

În această ordine de idei este interesant experimentul psiholoagei americane Martha Crampton. Aceasta le-a propus participanţilor la un seminar al său să „încerce” o viziune asupra lumii în care Universul ar fi receptat nu ca creaţie a lui Dumnezeu, ci ca ceva întâmplător, dezordonat, lipsit de scop. I-a rugat să-şi închipuie că trăiesc într-o lume lipsită de Dumnezeu şi să observe felul în care se reflectă lucrul acesta asupra gândurilor, sentimentelor, faptelor lor. Diapazonul reacţiilor a fost foarte larg: de la apatie şi depresie la ieşiri distructive şi goana după „senzaţii tari”. Unii participanţi chiar au început să facă planuri de atacuri tâlhăreşti şi omoruri cu scopul de a-şi „gâdila nervii”. Evident, această cruzime reflecta dorinţa lor de a înăbuşi durerea născută în suflet de sentimentul dezamăgirii şi frustrării generate de o viaţă fără sens. După cum a spus unul dintre participanţi, „dacă în Univers nu e ordine, totul este permis. Şi atunci, de ce să nu omori?”

Aproape ca în Dostoievski: „Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis”.

Creştinismul tratează lipsa de scop a existenţei, frica în faţa inevitabilului moment al morţii şi deznădejdea prin rugaciune, pocăinţă şi prin virtutea „pomenirii morţii”, prin nădejdea în Dumnezeu, prin învăţătura despre nemurirea sufletului, despre „Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Urmările clinice şi psihologice serioase, cu bătaie lungă, ale „şocului ontologic” sunt prevenite printr-o pregătire demnă pentru momentul morţii, printr-un comportament chibzuit (v. Sirah 7, 39; 8, 8; 9,16-18).

Aşadar existenţa omenească este în mod normal orientată către sensul suprem, pe care îl dă Dumnezeu, şi în acest plan este teocentrică (v. Sirah 17, 5). Căutarea lui Dumnezeu exprimă necesitatea cardinală a omului de a căuta sensul vieţii, de a ieşi dincolo de hotarele existenţei empirice, de a se lupta cu păcatul şi de a se zidi pe sine în sensul duhovnicesc al cuvântului.

Omului îi este indispensabilă credinţa în Dumnezeu, el are nevoie de sensul suprem, ultim al vieţii, nu numai de cunoaşterea sau perceperea unor scopuri concrete imediate. Sufletul nu se mulţumeşte cu un adevar parţial, ci însetează de toată deplinătatea Adevărului Ceresc.

După părerea unui Stareţ contemporan, Paisie Aghioritul, majoritatea oamenilor „suferă pentru că nu pricep sensul profund al vieţii. Când acest sens profund al vieţii e înţeles, toate lucrurile se aranjează în mod corect”. Stareţul îi sfătuia pe părinţi să-şi ajute copiii ca aceştia să-şi lămurească ce este Binele. Pentru că tocmai el este „sensul cel mai profund al vieţii”.

Din păcate, adeseori totul începe de la pustietatea şi plictiseala lăuntrică şi se încheie prin „şocul ontologic” şi sinucidere. Desigur, nu poate fi trasată „de sus în jos” o schemă liniară, valabilă pentru toţi. Totul e foarte personal, individual. Uneori omul piere duhovniceşte, ba chiar şi fizic, fără să ajungă în stadiul sinuciderii. Însă Domnul poate să izbăvească întotdeauna, chiar şi în cazul unei tentative de suicid…

Fiecăruia dintre noi Biblia îi propune din partea Lui alegerea liberă: viaţa şi binele sau moartea şi răul, binecuvântarea sau blestemul. Alege viaţa, ne cheamă cuvântul lui Dumnezeu, ca să fii viu tu şi urmaşii tăi… (Deuteronom 30,19).

Din învăţătura lui Hristos primim idealuri şi valori mulţumită cărora avem şansa unică de a dobândi adevăratul sens al vieţii. Creştinismul este mântuitor întrucât reface legătura, distrusă de păcat, a omului cu Dumnezeu. Iar acesta este lucrul principal in terapia bolilor duhovniceşti.

În încheiere, îl vom cita pe Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Păcatul nu afectează numai sufletul, ci şi trupul. În unele cazuri, lucrul acesta este cât se poate de evident, pe când în altele nu e atât de limpede, însă adevărul rămâne adevăr… Păcatul se săvârşeşte în suflet şi îl îmbolnăveşte în mod direct – dar întrucât viaţa trupului vine de la suflet, bineînţeles că viaţa de la un suflet bolnav nu va fi sănătoasă. Faptul că păcatul aduce întuneric şi întristare este de ajuns ca asupra sângelui să se exercite o influenţă nefavorabilă… Dar când îţi aminteşti că el desparte de Dumnezeu – Izvorul vieţii – şi îl pune pe om în antagonism cu toate legile care acţionează şi în el însuşi, şi în natură, e de mirare cum mai rămâne în viaţă păcătosul după păcat. Pricina este numai mila lui Dumnezeu, care aşteaptă pocăinţa şi întoarcerea lui. Prin urmare, înainte de orice altceva, trebuie să ne grăbim să ne curăţim de păcate şi să ne împăcăm în conştiinţa noastră cu Dumnezeu. Astfel se face drum lucrării doctoriilor, ca ea să aibă urmări binefăcătoare”.

Fragment din „Scoală-te şi umblă: paşi spre însănătoşire” de Konstantin V.Zorin, Editura Sophia

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: