"Dacă te molipseşti de vreo boală, nu te deznădăjdui şi nu te împuţina cu duhul; ci mulţumeşte-I lui Dumnezeu, că El Se îngrijeşte ca prin această boală să-ţi facă un bine." (Avva Isaia Pustnicul)

Archive for the ‘Borelioza Lyme’ Category

Capitolul XIX. La dentist. Wobenzym.

Dantura mea ajunsese o ruină absolută. Întrucât, în ultimii mei 8-9 ani de viaţă, toate tratamentele mele stomatologice au fost imediat urmate de aşa-zise “pusee de scleroză multiplă” care au necesitat internări în spital, îmi era foarte teamă de mersul la dentist şi am amânat, am amânat, am amânat… până când nu s-a mai putut amâna.

Astfel, am vorbit cu medicul care mă tratează de Lyme şi am hotărât să urmez în paralel cu tratamentul stomatologic, o nouă rundă de antibiotic, a doisprezecea, pentru a evita orice eventuală problemă. Aşadar, am luat din nou Tavanic. Deşi am avut câteva “simptomele”, pot spune că, per total, am dus această tură cu mult mai uşor decât oricare din celelalte ture. Nu mi-a mai fost rău deloc, m-am simţit doar mai obosită şi mi-au revenit următoarele simptome vechi, dar au fost foarte discrete, atât cât să nu pot spune că nu am simţit nimic:

- senzaţie de picioare grele
– insomnie 2 nopţi
– stare subfebrilă: 37 (ziua 11) şi 37 cu 1 (ziua 8)
– dureri de spate
– tulburări de echilibru
– articulaţia degetului mare de la mâna dreaptă umflata
– mâncărimi de piele
– durere cotul drept
– durere şoldul drept
– stare psihică proastă, uşor depresivă, senzaţie de “urât”
– tulburări de sensibilitate pe laba piciorului drept

Aproape am terminat şi cu dentistul, mai am doar cimentarea definitivă a lucrărilor. Mă simt bine, slavă Domnului pentru toate!

Pe la începutul lunii mai 2013 am hotarât să mai fac o încercare cu Wobenzym. De data aceasta am început să iau câte 10 comprimate pe zi, 3 dimineaţa, 3 seara şi 4 la prânz. La scurtă vreme după ce am început să le iau, nu numai că nu mi-a mai fost rău, dar am remarcat o îmbunătăţire clară a stării mele. M-am simţit mai în formă, mai puţin obosită, cu mintea mai limpede, mai uşoară şi cu mai mult chef de viaţă. Nu am oprit administrarea nici în timpul antibioticului, deşi mi-a fost puţin teama întrucât ştiu că măresc absorbţia şi eficacitatea antibioticului. Voi lua în continuare cel puţin 6 luni şi apoi voi mai vedea. Alte îmbunătăţiri clare pe care le-am observat în urma administrării acestor enzime:

- rănile mi se vindecă mult mai repede (m-am tăiat la un deget şi după 2 zile nu se mai vedea nici urma tăieturii)
– sângele pare mai subţire şi are o culoare mai deschisă
– lacrimile sunt mult mai clare (plângeam cu nişte lacrimi care, când se uscau, mi se întăreau pe ochelari mai ceva ca un ciment :) )

Scrisoare către omul bolnav

Autor: Danion Vasile
Preluare integrală de pe: Blogul lui Danion Vasile

Vindecarea-slabanogului-de-la-Vitezda-2Fratele meu (sora mea) în Hristos, tu stai şi su­feri, în timp ce eu scriu, gândindu-mă la suferinţa ta. Am oare dreptul să îţi scriu? Are oare dreptul cineva din spatele frontului să îi scrie unui soldat din linia întâi? M-am gândit foarte mult la cei apăsaţi de boală. Scriindu-ţi, chiar fără să ştiu cine eşti şi de ce boală suferi, mă gândesc cum aş putea să te ajut. E foarte mult timp de când mă gândesc să îţi scriu, şi totuşi până de curând nu am avut curajul să o fac acum. Pur şi simplu mă simţeam neputincios. Nici acum nu mă simt capabil să mângâi su­fle­tul tău apăsat de durere. Şi totuşi, nu scriu numai ca să îmi descarc sufletul. Simt povara faptului că sunt oameni care suferă şi pentru care eu nu fac nimic.

Înainte de toate îţi scriu că îmi doresc din toată inima să duci cum trebuie această cruce pe care ţi-a dat-o Dumnezeu. O mie de scrisori dacă aş scrie că­tre bolnavi, în fiecare dintre ele aş încerca să le re­pet aceasta: că trebuie să aibă grijă cum îşi poartă crucea…

Durerea nu lasă loc refrenelor. Îmi dau seama foarte bine că o scrisoare primită de la un străin te poate supăra: „De ce îmi scrie omul acela, dacă nu e în locul meu, dacă nu mă înţelege?”

Îţi scriu tocmai pentru că am fost şi eu în­ge­nun­cheat de durerile bolii, tocmai pentru că îmi dau sea­ma că şansele de a te ajuta prin rândurile mele sunt minime. Tocmai de aceea îţi scriu. M-am rugat şi mă rog să mă lumineze Dumnezeu să îţi scriu cu folos. Acum, când scriu, nu ştiu dacă această scri­soare va ajunge la tine. Am mai încercat să îţi scriu de câteva ori, dar nu am reuşit să o fac aşa cum mi-aş fi dorit, aşa că am şters totul. Să mă ierţi da­că, citind această scurtă scrisoare, ţi se va părea plic­ticoasă. Crede-mă că este un semn de dragoste…

După lungi frământări – asemănătoare rezolvării unei probleme de matematică – am ajuns la con­clu­zia că cel mai bine ar fi să îţi redau o întâmplare care mi-a plăcut în mod deosebit. Citirea ei nu îţi va uşu­ra durerile, dar poate că te va ajuta să le înfrunţi altfel:

„Odată, un bolnav şi-a pierdut răbdarea şi striga că­tre Domnul, cerând să-l slobozească de durerile cele înfricoşătoare. I-a apărut atunci un înger care i-a spus:

– Prea Bunul Dumnezeu a auzit rugăciunea ta şi va face după cererea ta, însă cu condiţia ca în loc de un an de viaţă cu chinuri pe pământ, prin care orice om se curăţă de păcat ca aurul în foc, să primeşti să pe­treci trei ore în iad. Deoarece sufletul tău are ne­voie de curăţire prin încercarea bolii, va trebui să su­feri boala încă un an. Dar asta ţi se pare greu. Gândeşte-te însă ce înseamnă iad, unde merg toţi păcătoşii! De aceea încearcă, dacă vrei, să rabzi nu­mai trei ore şi apoi te vei mântui cu rugăciunile Sfintei Biserici.

Bolnavul s-a gândit: «Un an de chinuri pe pă­mânt e foarte lung. Mai bine să fac răbdare trei cea­suri, decât un an».

– Sunt de acord cu trei ceasuri în iad, a spus el îngerului.

Atunci îngerul a luat uşor sufletul bolnavului în mâinile sale, l-a lăsat în iad şi s-a depărtat spunând:

– Mă voi întoarce după trei ceasuri.

Întunericul veşnic ce stăpânea acolo, strâmto­rarea, glasurile celor ce se chinuiau şi ajungeau la ure­chile lui şi înfăţişarea sălbatică, toate acestea au pricinuit nefericitului o frică şi o durere înfrico­şă­toa­re. Peste tot vedea şi auzea chinuri. Nicăieri vreun glas de bucurie în abisul nesfârşit al iadului. Se vedeau în întuneric numai ochii înflăcăraţi ai dia­volilor, gata să-l sfâşie.

Sărmanul a început să tremure şi să strige, dar la glasurile şi strigătele sale îi răspundea numai abi­sul. I s-a părut că au trecut secole întregi, şi din cli­pă în clipă aştepta să vină îngerul, dar acela nu mai venea.

În cele din urmă, deznădăjduit că nu va vedea ni­ci­odată raiul, a început să geamă şi să plângă, dar ni­mă­nui nu-i păsa de el. În iad, păcătoşii se gân­desc nu­mai la ei înşişi, şi diavolii se bucură de chinurile lor.

Dar iată că strălucirea dulce a îngerului se văzu în abis. Cu zâmbetul său paradisiac, îngerul a stat dea­supra celui chinuit şi l-a întrebat:

– Cum eşti, omule?

– N-am crezut că şi la îngeri poate exista min­ciu­na!, a şoptit cel chinuit cu o voce stinsă.

– Ce înseamnă asta?, a întrebat îngerul.

– Cum ce înseamnă?, a continuat ticăloşitul om. Mi-ai făgăduit să mă iei de aici după trei ceasuri, dar de atunci mi se pare că au trecut ani, veacuri în­tregi de chinuri nesuferite.

– Binecuvântatule, ce ani, ce veacuri?, a spus cu uimire îngerul. A trecut numai un ceas de când am plecat şi trebuie să mai rămâi aici încă două.

– Cum? Două ceasuri? Oh! Nu pot suferi,   n-am putere! Dacă e cu putinţă şi dacă e voia lui Dum­ne­zeu, te rog, ia-mă de aici. Mai bine să sufăr pe pământ ani întregi, până la ziua Judecăţii, numai scoa­te-mă din iad. Ai milă de mine!, striga gemând cel chinuit, ridicându-şi mâinile spre înger.

– Bine, a răspuns îngerul. Bunul Dumnezeu, ca un Părinte iubitor de oameni, te va milui.

La aceste cuvinte, omul îşi deschise ochii şi văzu că se află în patul său de boală, ca şi mai înainte” [12; 35-39][1].

vindecarea-paraliticuluiPoate că ai mai citit sau ai auzit deja această în­tâm­plare. Sau poate că o afli abia acum. Mi s-a pă­rut foarte potrivită pentru situaţia în care te afli.

Nu ştiu ce aş fi ales eu în locul acelui bolnav, dar cred că m-aş fi simţit atras să fac aceeaşi alegere. Trei ceasuri în iad… Oare ce ar fi aşa groaznic, în­cât să atârne mai greu decât un an de suferinţă?

Dar lucrurile stau altfel decât le vedem noi.

Ştiu că acum, covârşit de suferinţe, te întrebi de ce oare Dumnezeu nu ţi-a dat o altă cruce, care să nu te covârşească? De ce Dumnezeu nu a ales o altă cale pentru mântuirea ta?

Răspunsul la această întrebare nu este greu de dat: Dumnezeu a ştiut care este calea cea mai po­tri­vită pentru ca tu să te mântuieşti.

„Dar de ce alţii, care au făcut păcate mai mari, nu au o cruce la fel de grea?…”

Am auzit această întrebare de la mai mulţi bol­navi. „De ce Dumnezeu nu îmi dă chinuri mai uşoa­re? Nu vede că pe acestea nu le pot răbda?”

„Nu pot să nu cârtesc… Dumnezeu îmi dă încercări mai grele decât pot să suport…”

Dumnezeu nu este un sadic care are câteva tone de suferinţă pe care le aruncă la întâmplare pe pământ. Dumnezeu nu greşeşte. El ştie întotdeauna ce ne este cu adevărat de folos. Dumnezeu îngăduie ca omul să sufere tocmai pentru ca prin această su­ferinţă sufletul lui să se curăţească. Şi dacă unii au dureri foarte mari, nu înseamnă că Dumnezeu este nedrept cu ei, ci înseamnă că tocmai acele dureri sunt leacurile potrivite pentru sufletele lor.

Omul se gândeşte: „dar dacă alţii, care au făcut păcate mai mari, nu au parte de aceleaşi dureri, nu înseamnă că Dumnezeu ar fi putut să mă cruţe?” Pro­blema ar trebui pusă altfel. Este adevărat că mulţi oameni răi au avut parte de o viaţă pământească plină de toate desfătările, şi chiar au avut o sănătate de invidiat. Ştim noi însă dacă ei s-au mân­tuit? Nu ştim. Păcătoşii care au murit fără să se po­că­iască au ajuns în iad. Nu este problema noastră să ju­decăm dacă Dumnezeu este mai îngăduitor cu alţii decât cu noi.

Avem libertatea de a păcătui, avem libertatea de a-L judeca pe Dumnezeu. Dar la ce ne ajută o astfel de libertate? Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă: Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu (I Petru 2, 15). Este trist faptul că mulţi oameni îşi folosesc libertatea în mod greşit. De fapt, tocmai aceasta a fost pricina căderii – că omul a vrut să îşi folosească libertatea călcând voia lui Dumnezeu.

Cu ce rămânem dacă Îl judecăm pe Dumnezeu? Schimbăm cumva soarta noastră în bine? Ni se îm­pu­ţinează durerile? Dimpotrivă. Şi atunci? Dacă vrem să ne mântuim, atunci nu Îl judecăm pe Dumnezeu.

vindecare-leprosŞi totuşi, uneori oamenii se lasă covârşiţi de du­re­re… Îl judecă pe Dumnezeu, se lasă biruiţi de dez­nădejde. Am căzut şi eu în acest păcat. Şi nu nu­mai o dată. Cu trecerea timpului, însă, am înţeles că prin aceste căderi nu îmi uşuram cu nimic suferin­ţa, ba chiar mi-o agravam. Încercam să mă lupt cu Dumnezeu, şi lupta mea era dovada puţinătăţii credinţei mele. Înţelegându-mi greşeala, am căutat să nu mă mai lupt cu Dumnezeu, ci să mă lupt nu­mai cu ispita deznădejdii. Lupta nu e uşoară, dar da­că e pornită la timp şansele de victorie sunt mai mari.

La început omul primeşte un gând de deznădej­de, apoi începe să cârtească şi, dacă nu are grijă, în scurt timp inima sa este biruită de deznădejde. Îţi voi reda câteva rânduri scrise de Sfântul Teofan Ză­vo­râtul ca să îţi fie de folos dacă sau mai bine zis când vei fi ispitit de deznădejde:

„Sănătatea dumneavoastră s-a şubrezit. Sănă­ta­tea şubrezită poate să şubrezească şi mântuirea atunci când din gura bolnavului se aud cuvinte de cârtire şi strigăte de nemulţumire. Să vă ajute Dum­nezeu să vă izbăviţi şi de un necaz şi de celălalt! Vedeţi unde vreau să ajung? La dumneavoastră se strecoară anumite cuvinte; cuvintele vin, fireşte, din simţăminte şi gânduri pe potrivă, iar acestea din urmă sunt de aşa un fel că lucrarea mântuirii nu se poate împlini cu ele. Binevoiţi a lua aminte la aceas­ta şi a vă îndrepta… Sănătatea şi boala sunt în mâi­nile purtării de grijă a lui Dumnezeu mijloace pentru mântuire atunci când atât una, cât şi cealaltă sunt folosite în duhul credinţei… Dar ele duc la pier­zanie atunci când omul se poartă în privinţa lor după toanele sale” [21; 26-27].

Nu ne putem permite luxul de a avea toane. Cine se poartă după cum are chef mai devreme sau mai târziu va culege roadele atitudinii sale.

Lupta cu deznădejdea trebuie să fie o luptă sus­ţinută, pentru că nu este cu nimic mai uşoară decât lupta cu desfrânarea, cu beţia, cu lăcomia, cu mân­dria sau cu alte patimi. Însă în timp ce desfrânatul este mustrat de conştiinţă şi se poate pocăi, dez­nă­dăj­duitul nu mai vede pocăinţa. Totul i se pare în­tu­necat, totul i se pare fără rost. Ca să nu spun mai multe, voi spune doar că deznădejdea, pricină a si­nu­ciderii, poate fi înţeleasă şi ca o formă de sin­u­ci­dere. Pentru că asta este: în timp ce Dumnezeu tri­mi­te leacul spre tămăduire, omul îl respinge ca şi cum ar fi otravă.

„În ce priveşte faptul că năvăleşte asupră-vă ne­răb­darea, este omeneşte să fie aşa. Dacă vine, tre­buie să o alungaţi. Simţământul de apăsare pricinuit de boală este tocmai ca să aveţi ce răbda. Unde nu se simte apăsare, acolo nu-i nici răbdare; însă când vine simţământul de apăsare împreună cu do­rinţa de a o înlătura, nu e nici un păcat în asta. Este un simţământ firesc. Păcatul începe când în urma acestui simţământ sufletul se lasă pradă nerăbdării şi începe să încline spre cârtire” [21; 28-29].

Da, e omeneşte să ne vină gânduri de nerăbdare, şi chiar gânduri de deznădejde. Numai pe cei spo­riţi în credinţă deznădejdea nu îi atinge. Chiar dacă ne vin astfel de gânduri, noi trebuie să luptăm îm­potriva lor cu toată atenţia. Bolnavul care se lasă bi­ruit de deznădejde pierde atât în războiul du­hov­nicesc, cât şi în războiul cu boala. Pentru că însănătoşirea depinde şi de starea psihică a bolnavului.

Ar mai fi de spus că atunci când durerile sunt crâncene uneori omul simte nevoia de a da frâu li­ber mâniei. Este şi aceasta o ispită, desigur. În aceas­tă ispită încearcă să găsească tot felul de vi­no­vaţi pentru boala sa. E prea apăsător să recunoşti că boala este urmarea propriilor păcate, este mult mai convenabil să dai vina pe alţii. Colegii de serviciu, membrii familiei sau prietenii sunt trecuţi prin ciurul judecăţii şi sunt consideraţi coautori ai bolii.

Este adevărat şi faptul că boala unui om este amplificată de stările de stres provocate de unele rude sau de unele cunoştinţe, dar bolnavului nu îi este de nici un folos să îşi macine nervii gândin-du-se cu răutate la aceşti binefăcători ai săi. Când mânia îi umple inima, bolnavul se va agăţa cu dis­perare de fiecare victimă care îi apare la orizont. Nu este deci de mirare că îi va acuza pe doctori că sunt nepricepuţi.

Vindecarea celor doi demonizatiSfântul Teofan Zăvorâtul spune şi aceasta: „Nu vă supăraţi pe doctori. Ei nu pot vindeca singuri, ci doar cu binecuvântarea lui Dumnezeu. (Cred că spu­sele sale au nevoie de o mică precizare: sunt va­labile mai ales pentru cazurile în care doctorul este priceput. Dacă doctorul este nepriceput, atunci şansele ca boala să fie tratată cum trebuie sunt, evident, mici. Într-o astfel de situaţie găsirea unui alt doctor, a unuia iscusit, i-ar putea fi de mare folos celui bolnav – ar fi cea mai simplă me­todă de a-l feri de supărare. Este adevărat că Dum­ne­zeu se poate folosi şi de cel mai nepriceput doc­tor, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ţinem seama de iscusinţa medicilor. Părintele Paisie Aghio­ritul ne atrăgea atenţia asupra faptului că doc­torii „pot face greşeli, mai ales atunci când nu au smerenie.” [13; 241-242]). Iar Dumnezeu are de­spre boală şi sănătate cu totul alte idei decât noi, şi ele sunt departe de ale noastre ca cerul de pă­mânt” [21; 23].

Of, cât de greu este să înţelegem învăţătura aceasta… Cel mai uşor o înţelegem când ne este bine, când suntem sănătoşi, când nu avem necazuri. Dar când cuţitul durerii pătrunde în inimile noastre, nu mai vrem să ne recunoaştem nimicnicia. Vrem să înţelegem de ce nu suferim mai puţin, vrem să ne explicăm fiecare picătură de suferinţă.

Ridică-te, fratele meu, ori de câte ori ai căzut în dez­nădejde. Ridică-te, fratele meu, ca şi cum nu ai fi căzut. Pe cât de mare este păcatul deznădejdii, pe atât de mare este plata celui care se ridică din cădere.

M-am apucat să îţi scriu rândurile de faţă din trei motive: pentru a-ţi reproduce întâmplarea cu trei cea­suri în iad, pentru a te încuraja să te ridici ori de câte ori durerea te va arunca în deznădejde şi pen­tru a-ţi vorbi despre mucenicia bolii.

Înainte de teorie îţi voi scrie despre două mo­men­te din viaţa părintelui Paisie Aghioritul. Pă­rin­tele povestea:

„O femeie ce suferă de rinichi şi de ani de zile face tratament pentru purificarea sângelui mi-a spus:

– Părinte, faceţi, vă rog, semnul Crucii pe mâna mea. Venele îmi sunt numai rană şi nu mai pot su­por­ta să fac acest tratament.

– Aceste răni, i-am spus, în cealaltă viaţă vor fi nişte diamante mai preţioase decât diamantele din această lume. (…)

După aceea, îmi arată o rană la cealaltă mână şi îmi spune:

– Părinte, rana aceasta nu se închide şi se vede osul.

– Da, dar de acolo din rană se vede cerul, îi spun. Mă rog ca Hristos să-ţi dea răbdare şi să-ţi mă­rească dragostea pentru El, ca să uiţi de durere. Desigur, există şi altă rugăciune – pentru a alina du­rerile, dar atunci se micşorează şi răsplata cea mare. Prin urmare, rugăciunea de mai înainte este mai bună.

Şi astfel s-a mângâiat mult, sărmana” [13; 228].

Oare câţi dintre noi ne-am mângâia la auzul unor astfel de cuvinte? Oare câţi dintre noi nu s-ar mâhni auzind că preotul căruia îi cerem să se roage pentru alinarea durerilor ne spune că e de preferat să răbdăm durerea? Şi totuşi, femeia s-a mângâiat. Prin aceasta, a făcut dovada credinţei sale.

Ne este uşor să fim creştini atunci când avem tot ce ne trebuie, când nu ne lipseşte nimic şi când nu suferim nici o durere. Dar este greu să fim creştini atunci când ne apasă greutatea crucii.

Când suntem bolnavi (sau când suntem apăsaţi de oricare altă suferinţă), credinţa noastră este su­pu­să unui examen. Avem de ales între răbdarea în­cercării sau alegerea unui păcat care să îndulcească suferinţa. Oamenii caută păcatul pentru că nu vor să ducă crucea. Ce este păcatul decât o fugă după o plăcere vinovată, o fugă după eliberarea de tensiunea la care ne supune viaţa? Omul a înţeles că nu poate evita necazurile. Şi ori alege să le rabde, ori alege să păcătuiască. Dacă nu vrem să înţelegem că Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi de boală sau de alte necazuri pentru ca prin aceasta să ne cu­ră­ţim sufletul, nu suntem creştini decât cu numele.

Cine este ortodox? „Cel care a primit botezul în Biserica Ortodoxă…”

Acesta este răspunsul standard. Un astfel de răs­puns are mari şanse să fie greşit. Dacă acest răs­puns ar fi adevărat, înseamnă că toţi yoghinii şi ra­di­esteziştii, toţi penticostalii sau Martorii lui Ie­ho­va care în copilărie au fost botezaţi în Biserică sunt ortodocşi.

„A, nu, dacă au devenit penticostali sau altfel de eretici, nu mai sunt ortodocşi.”

Atunci?

„Ortodocşi sunt cei care au fost botezaţi în Bi­se­rica Ortodoxă şi care au păstrat învăţătura de cre­dinţă ortodoxă.”

Un om biruit de patima lăcomiei, a desfrâului, a beţiei şi a mândriei se poate numi ortodox? Da, teoretic se poate. Dar practic faptele îl arată mai degrabă a păgân. În momentul în care cineva vrea să trăiască astfel încât să se mântuiască nu se va limita să primească credinţa cea curată, ci se va lupta să săvârşească şi faptele credinţei: Credinţa fără de fapte este moartă (Iacov 2, 20).

În momentul în care cineva trece la Ortodoxie nu este de ajuns să creadă că Hristos este Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat pentru mântuirea noastră şi că Maica Domnului a rămas fecioară şi după naştere. Prin ele însele, dogmele nu mântu­iesc pe nimeni. Omul trebuie să creadă şi că pentru a se mântui trebuie să poarte crucea pe care i-o trimite Dumnezeu. Mântuirea nu poate fi dată fără ca omul să se lupte pentru ea. Cei care vor să ducă o viaţă creştină fără necazuri şi fără boli îşi doresc im­posibilul. (La limită se poate afirma că este o erezie să vrei să fii mântuit fără să porţi crucea. Aşa cum există erezii hristologice – referitoare la per­soana Mântuitorului, erezii eclesiologice – referitoare la Biserică, tot aşa există şi erezii soteriolo­gice – referitoare la mântuire. Învăţătura despre mân­tuirea fără cruce este o astfel de erezie. Dum­ne­zeu nu ne-a făcut păpuşi, ci ne-a făcut fiinţe libe­re, cugetătoare. Dacă omul vrea să se mântuiască, trebuie să ducă lupta cea bună. În măsura în care dreapta credinţă modelează fiecare aspect al vieţii umane, în aceeaşi măsură erezia deformează în­ţe­le­gerea firească a vieţii. Identificarea ideilor rătăcite are un caracter pozitiv în măsura în care rostul ei este de a-l ajuta pe om să îşi asume o concepţie de viaţă ortodoxă. Această concepţie îi va modela fap­tele într-o direcţie diferită faţă de cea în care i-ar fi modelat-o ideile rătăcite.)

Un alt caz. Părintele Paisie Aghioritul a întrebat pe cineva:

„Ce face mama ta?

– Nu se simte bine, părinte. Din când în când îi creşte foarte mult temperatura şi atunci îşi pierde cunoştinţa. Pielea i se umple de răni şi în timpul nop­ţilor o dor.

– Iată, astfel de oameni sunt mucenici. Şi chiar dacă nu sunt mucenici desăvârşiţi, sunt pe ju­mă­ta­te.

– Toată viaţa ei a fost o suferinţă, părinte.

– Pentru aceasta, răsplata ei va fi îndoită. De câte bunătăţi are a se desfăta! Raiul îl are deja asi­gurat” [13; 227].

(Cât priveşte cuvintele „raiul îl are deja asigurat”, părintele nu se referea la faptul că o anumită suferinţă poate fi preţul plătit de suflet pentru a se mântui. Poţi face cea mai jertfelnică lucrare, poţi răbda cele mai grele suferinţe, dacă la sfârşitul vie­ţii cedezi în lupta duhovnicească, pierzi totul. O exem­plificare o oferă cei care, după ce au rezistat o vreme la caznele la care au fost puşi de prigonitori, s-au lepădat de Hristos. Bolnavul care rabdă tre­buie să rabde până la capăt. Şi, dacă simte că mânia şi deznădejdea se apropie de sufletul său, să ştie că dacă cedează poate pierde plata suferinţelor pe care le-a răbdat până atunci.)

Toţi creştinii drept-măritori îi cinstesc pe sfinţii mucenici. Dar mucenicia ne apare ca o stare care nu prea are nimic în comun cu viaţa noastră. Şi to­tuşi, Sfinţii Părinţi au vorbit nu numai despre mu­ce­nicia propriu-zisă, ci şi de mucenicia ne­sân­ge­roasă. Există mai multe forme de mucenicie fără-de-sân­ge: mucenicia ascultării, mucenicia su­­fe­rinţei, mu­ce­nicia bolii.

Sfântul Ioan Gură de Aur se adresează celui bolnav:

De vei cădea tu în vreo boală cumplită şi mulţi ve­nind la tine te vor sili, unii cu descântece, alţii cu ba­iere, alţii cu altele să mângâi răul [adică să mic­şo­rezi suferinţa] – iar tu, pentru frica lui Dum­ne­zeu, vei suferi vitejeşte şi fără de abatere, şi vei alege să pătimeşti mai bine toate decât să suferi să faci ceva din cele ce privesc închinarea la idoli, aceas­ta îţi aduce ţie cunună de mucenicie!

Şi nu te îndoi! Cum şi în ce chip? Îţi voi spune. Pre­cum acela ce suferă vitejeşte usturimile cele din munci ca să nu se închine idolului, aşa şi tu suferi du­rerile cele din boală ca să nu ai trebuinţă de ni­mic din cele ce dă el, (descântătorul) nici să faci cele ce porunceşte. Dar sunt mai iuţi acelea? Dar aces­tea sunt mai îndelungate, pentru aceea sfârşitul lor este deopotrivă. Dar de multe ori sunt şi mai iuţi. Spune-mi: când fierbinţeala te supără dinlăuntru şi te aprinde, şi ceilalţi sfătuin-du-te (să fii des­cân­tat), tu însă vei lepăda descântecul, au nu te-ai încununat cu cunună de mucenicie?” [7; 147].

În ce constă această mucenicie? În faptul că omul refuză să se folosească de vrăjitorie pentru ca durerea să îi fie uşurată. Omul alege să rabde, şi această suferinţă îi aduce mântuirea.

Dar numai la atât se rezumă mucenicia bolii? La refuzul de a merge la vrăjitori? Nu, în nici un caz. Sfântul Ioan Gură de Aur se referea în aceste cu­vinte numai la un singur aspect al problemei. Poate că trebuia să scriu mai întâi despre mucenicia bolii în general, şi apoi să intru în detalii.

Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea că „cei care rabdă supuşi lui Dumnezeu amărăciunile şi durerile sunt în ceata mucenicilor” [21; 28]. Vedem de fapt că mucenicia nesângeroasă este legată de răbdare. Rabzi boala, intri în ceata mucenicilor. (Este vorba aici nu de o simplă durere de dinţi sau de o înţe­pe­ni­re trecătoare a coloanei vertebrale, este vorba de chinurile mari pe care le aduc bolile.)

vindecarea paraliticului„Vreau să mi se uşureze durerile, nu mă interesează să intru în nici o ceată de mucenici…”

Am auzit aceste cuvinte din gura unui om care suferea foarte tare. Şi l-am înţeles. Mai bine zis am înţeles că nu era conştient de ceea ce spunea. Este ade­vărat că noi ne dorim mântuirea fără să ne do­rim să ajungem într-o ceată anume a sfinţilor sau în alta. Aproape întotdeauna cei care au astfel de pre­tenţii sunt cuprinşi de mândrie. Dar, dacă Dum­ne­zeu ne dă o încercare grea, înseamnă că vrea să ne facă un mare dar. Intrarea în ceata mucenicilor nu trebuie înţeleasă ca o poziţionare exterioară, ci ca o unire cu Dumnezeu. Aşa cum mucenicii primesc raiul pentru că au răbdat pătimirea, tot aşa bolnavul primeşte raiul pentru că a răbdat boala.

Creştinul trebuie să înţeleagă mucenicia bolii ca o binecuvântare, nu ca un blestem:

„Atunci când oamenii nu prind sensul cel mai profund al vieţii, se chinuiesc chiar şi atunci când primesc binecuvântările lui Dumnezeu şi prilejurile pe care El le dă pentru mântuirea lor. În timp ce acela care se aşează corect duhovniceşte, se bucură de toate. Şi mai slab la minte să fie, se bucură. Şi sărac să fie, tot se bucură” [13; 253].

Îmi dau seama de faptul că omului zilelor noas­tre cuvântul mucenic îi este străin. Suntem atât de obişnuiţi cu idolatrizarea plăcerilor încât nu ne in­te­resează nimic legat de jertfă. Dar, spre surprin­de­rea multora, chiar dacă omul de astăzi nu vrea mai să aibă nimic în comun cu omul de ieri, totuşi mântuirea se obţine în acelaşi mod ca înainte, nu în altul. Nu îi stă în putere omului să mute uşa raiului la capătul căii celei largi. Omul poate să inventeze multe, poate să schimbe multe, dar nu îi stă în pu­tere să schimbe păcatul în virtute: dacă omul calcă poruncile pe care le-a dat Dumnezeu, va fi pedepsit pentru asta.

Suferinţă, suferinţă, suferinţă… Până când?

„Am trăit iadul…” Am auzit aceste cuvinte nu de la vreun om care ar fi avut parte de o întâmplare ase­mănătoare cu cea descrisă la începutul acestei scri­sori. Ci de la cineva care a fost îngenuncheat de durere.

Ce este iadul? Nu intru în definiţii teologice. E prea riscant. Totuşi, am înţeles cuvintele am trăit iadul. Durerea crâncenă, dacă nu este covârşită de credinţă, se transformă într-un iad.

„De ce a îngăduit Dumnezeu să trăiesc acest iad?”

Întrebarea aceasta era retorică; în ochii celui ca­re şi-a pus-o se vedea o profundă nemulţumire.

Cuvintele pe care i le-am spus, şi pe care ţi le spun şi ţie, nu îmi sunt pe plac. Pentru că şi eu am fost într-o situaţie asemănătoare, şi eu am trăit ia­dul din cauza durerii, şi eu am dat la rândul meu vina pe Dumnezeu.

Nu Dumnezeu e de vină că tu ai trăit iadul… Dacă dai vina pe El, înseamnă că ai puţină credinţă. Au fost oameni care au răbdat dureri mai mari de­cât ale tale, şi totuşi nu au cârtit. De vină eşti tu, că nu ai mai multă credinţă.

„Dar Dumnezeu de ce mi-a dat o cruce mai grea decât pot duce?”

Dumnezeu nu a greşit, nu greşeşte şi nu va gre­şi niciodată. Nu poţi fi tu singura excepţie din is­to­ria lumii.

Îţi mărturisesc că atunci când am spus aceste cuvinte le-am spus cu durere, nu cu triumfalismul că eu am credinţă şi celălalt nu. Dumnezeu ştie că omul poate răbda fiecare încercare pe care tot El  i-o trimite. Dar este adevărat şi faptul că ispitele grele nu pot fi înfruntate râzând. Calea crucii nu este o cale superficială. Dumnezeu vede poticnirile noas­tre. Dar vrea ca după aceste poticniri să ne ridicăm.

Te simţi o povară pentru ceilalţi? Sfântul Ioan din Gaza scria fraţilor despre un părinte bolnav: „bă­trânul nu trebuie să se ferească, din dreaptă so­co­teală, de a fi slujit de către voi, odată ce e bolnav, ci să Îi mulţumească lui Dumnezeu şi să se roage pentru voi. (…) Şi fiecare trebuie să-şi ducă viaţa în frica lui Dumnezeu pe măsura şi starea lui, mulţumind Lui totdeauna. Căci prin el îşi iau plata lor şi alţii. Deci să nu pizmuiască pe cel ce vrea să as­cul­te pe Cel ce zice: Bolnav am fost şi mi-aţi slujit (Matei 25, 36). Căci Dumnezeu nu cere, precum am auzit adeseori, de la cel bolnav decât mulţumire şi răbdare. Pentru că acestea mijlocesc pentru ne­pu­tinţa noastră înaintea lui Dumnezeu. Deci potri­vit dreptei socoteli să nu se ferească să fie slujit de oricare frate care voieşte să se ostenească după Dum­nezeu. Şi să nu spună: îl împovărez, sau îl ne­căjesc. Ci să spună: «Cel ce slujeşte poate fi egal cu cei chinuiţi de boală dacă Dumnezeu l-a încredinţat că-l va răsplăti pentru mine. Domnul să-l mântuias­că şi pe mine să nu mă osândească»” [22; 158-159].

Domnul îi va răsplăti pe cei care te îngrijesc. Boa­la prin care treci nu este numai crucea ta, este o cruce şi pentru ei. O cruce care le va aduce cunună.

Am scris destul de mult, şi nu vreau să te plicti­sesc. Voi încheia aici.

Nu sunt mulţumit de ceea ce ţi-am scris, dar ţi-am dat cât am avut în inimă. Îmi dau seama că, scriind pentru bolnavi (sau pentru cei necăjiţi), scriu câtă dragoste am, dacă nu am mai multă dra­gos­te, degeaba îmi doresc să îţi fi scris mai mult sau mai frumos. Îmi doresc să îi iubesc mai mult pe bol­navi, şi atunci voi putea scrie mai mult şi mai cu folos.

Vezi, sfaturile mele (şi ale tuturor celor care sun­tem la începutul vieţii duhovniceşti) nu au puterea pe care o au cuvintele celor sporiţi. Degeaba îţi spun eu: „rabdă, că din rănile tale poţi vedea ce­rul…” Dacă părintele Paisie ţi-ar fi spus aceste cu­vin­te ţie, şi nu altuia, ai fi simţit puterea lor.

Sunt neputincios, deşi aş vrea să te ajut. Te pot ajuta cel mai bine prin rugăciuni.

Măcar cu atâta să rămâi din scrisoarea mea: că am vrut să îţi scriu pentru a-ţi alina durerea, şi am înţeles că o durere nu poate fi alinată dacă omul nu este întărit în credinţă.

Poate că eşti întărit în credinţă, poate că ai în­frun­tat boala cu vitejie (dar cine oare ar putea spu­ne despre sine că este tare în credinţă, câtă vreme sfinţii înşişi se rugau să aibă mai multă cre­din­ţă?…). Şi poate că ai citit rândurile mele la întâmplare. Atunci te rog să nu te superi că am scris aşa şi nu altfel. Oamenii scriu ceea ce sunt, scriu atât cât sunt. (E adevărat, există şi făţarnici care scriu despre lucruri înalte numai ca să atragă atenţia lumii, dar încerc să nu merg pe urmele lor. Am eu alte păcate, nu vreau să îl mai adaug şi pe cel al făţărniciei…)

Roagă-te, fratele meu, ca Dumnezeu să îţi dea credinţă şi răbdare. Roagă-te, spovedeşte-te, împăr­tă­şeşte-te, şi vei simţi o putere pe care numai Dum­ne­zeu ţi-o poate da. Mă opresc aici, apăsat de pu­ţi­nă­tatea dragostei mele.

Roagă-te, fratele meu. Roagă-te, şi Dumnezeu va veni la tine. Sau te va ajuta să înţelegi că, dacă nu te-ai împotrivit, a venit deja. Nu există cruce fără binecuvântare. Nu există încercare în care Hris­tos să ne lase singuri. Chiar dacă, pentru a ne încerca credinţa, uneori Se ascunde…

Capitolul XVIII. Post Lyme

Mapping-EEG2010-2013În luna februarie 2013 am avut din nou probleme cu ochiul stâng, pe care nu îl puteam coordona prea bine, vedeam dublu mai ales dimineaţa până la prânz, îmi “sărea” dacă încercam să urmăresc degetul soţului şi mă durea dacă făceam cu el mişcări ample şi/sau bruşte. După 2-3 zile de simptome accentuate, am început să-mi revin încet şi după 2 săptămâni nu mă mai deranja nimic. Am refăcut microscopia în câmp întunecat şi au reieşit câteva spirochete, dar şi puţine geme. Mai făcusem o microscopie şi în ianuarie 2013, care ieşise tot fără nicio coinfecţie, doar câteva spirochete speriate. Aceste 2 microscopii au fost primele mele microscopii fără coinfecţii, lucru care mi se pare extrem de important. Mi-am refăcut şi potenţialele evocate vizuale şi auditive şi mapping EEG care a evidenţiat o ameliorare spectaculoasă (vezi imaginea ataşată). Chiar şi potenţialele evocate vizuale sunt mai bune decât erau.

Astfel, având în vedere că eu sunt bine şi, deşi am mai avut ceva mici probleme care s-au rezolvat de la sine, în timp scurt, fără să fac nimic pentru a le ameliora, am fost declarată în sindrom post Lyme. Eu sunt foarte mulţumită de felul în care mă simt, chiar dacă nu pot spune că sunt la fel de întreagă ca un om obişnuit, sănătos. Viaţa mea s-a schimbat atât de mult în bine faţă de cum era, încât mi-e greu să descriu în cuvinte.

Mulţumesc Domnului Dumnezeului nostru pentru binefacerile pe care le-a revărsat asupra mea şi doresc tuturor sănătate multă şi linişte sufletească!

Capitolul XVII. Despre Biosept Plus si Biosept Forte

Abia pe data de 24.10.2012 m-am hotărât să-mi fac suficient curaj să încep cura pe care mi-a recomandat-o pentru boala Lyme, când ne-am întâlnit la o mănăstire, o doamnă doctor apifitoterapeut, cură care constă în Biosept Forte, Biosept Plus şi tinctură de propolis, administrate alternativ, nu în acelaşi timp. Eu încercasem mai demult, în două rânduri, să iau Biosept Plus, dar pentru că îmi fusese tare rău de la o singură administrare, renunţasem.
Totuşi, m-am hotarat să mai încerc, crescând treptat doza şi am reuşit să suport.

În general, de când am început, nu pot spune că m-am simţit prea minunat, ca stare generală. Cel mai “rău” dintre toate a fost Biosept Plus care îmi dădea stări clare de rău, care se declanşau la aproximativ o oră după ce luam doza şi apogeul dura vreo 2-3 ore. Starea de rău era asemănătoare cu cea de la antibioticele pe care le-am luat în cursul tratamentului alopat, dar era însoţită de o altfel de slăbiciune. Am constatat că era foarte important să mănânc, la fel ca la antibiotic. Propolisul îmi dădea chiar şi o irascibilitate accentuată dacă nu măncam suficient. Am decis să reduc doza de propolis pentru că mă simţeam extenuată. Odată cu începerea protocolului am reînceput să transpir noaptea, nu atât de mult ca în perioadele de tratament cu antibiotice, dar transpiram vreme de câteva nopţi la începutul fiecărei ture de tinctură/ulei, după care mă linişteam. La începutul protocolului am transpirat mai mult, dar treptat a scăzut destul de mult cantitatea. Totuşi, la un moment dat, transpiraţiile au revenit în proporţii uriaşe, ca la antibiotic. Chiar şi atunci când nu transpiram mult cantitativ, cred că aveam o transpiraţie foarte concentrată întrucât mă mânca pielea foarte rău, ca în vremurile în care transpiram cu tona de la antibioticele perfuzabile. Având în vedere faptul că uleiul de cuişoare este prezent în ambele tipuri de Biosept, dar la Biosept Forte nu mi-a fost nici pe departe atât de rău, bănuiesc faptul că uleiul de tea-tree este “vinovatul” sau, poate, combinaţia dintre cele două. La turele de Biosept mi-a crescut temperatura corpului la 36 cu 8 sau cu 9, rareori cu 7 şi mi-a fost din nou foarte frig aproape tot timpul (în perioadele în care nu iau nimic temperatura mea sare rareori de 36 cu 4).

Am oprit tratamentul pentru că făcusem deja exces şi dna doctor care mi-l recomandase mi-a sugerat o pauză. Bănuiesc faptul că acest tratament a avut ceva efect, având în vedere că nu m-am simţit prea în formă şi am avut şi ceva simptome care m-am gândit că pot fi reacţii herx (slăbiciune, fasciculaţii musculare pe partea stângă a feţei ş.a.), mai ales că, la sfârşitul lunii ianuarie 2013 mi-am refăcut microscopia în câmp întunecat şi nu s-au mai văzut decât câteva Borrelii rătăcite, nicio coinfecţie şi nicio gemă. În plus, în săptămânile ulterioare terminării tratamentului, mi s-a limpezit mintea foarte bine şi mi-a revenit şi destul de mult memoria, deşi rămâne o perioadă din viaţa mea care este încă în ceaţă. Ceea ce mi se pare însă foarte interesant şi important este că, în urma acestui protocol, mi-a dispărut durerea de şold, care nu numai ca nu îmi dispăruse, ci chiar se accentuase mult în ultimii ani. Atât de mult încât nu mă mai puteam sprijini numai în piciorul drept decât pentru mai puţin de 1 minut.

Dieta mănăstirească athonită, pentru un corp sănătos

Calugar din AthosUna dintre “istoriile nespuse” ale lumii este cea despre alimentaţia călugărilor. Cărţile care tratează evoluţia gastronomiei se referă prea puţin la ce se pune pe masă în spaţiile închise ale mănăstirilor. Textele patristice păstrează şi ele tăcerea asupra subiectului, cu toate că bucătăria mănăstirească a existat dintotdeauna. Hrana asceţilor este “apyros” – adică “fără foc” – compusă din ierburi, rădăcini, fructe sălbatice sau uscate, miere sălbatică, lapte de capră. “Reţetele” lor comprimă simplitatea alimentară a primilor oameni. În comunităţilor monahale, fie ele schituri sau mănăstiri, există reguli stricte, cu privire la restricţii şi dezlegări. Theodorus Prodomus, scriitor religios bizantin, pomeneşte în textele sale despre aşa-zisa “supă sfântă”, foarte săracă în ingrediente, rudimentară ca preparare, mărturisind că nu prea îi plăcea la gust. Sfântul Teodor din Studios (mănăstire în Constantinopol), scria, în veacul al IX-lea, în cartea sa dedicată celor “şapte mari catehisme”, îndemnând la cumpătare:”Ai mare grijă la ceea ce se află pe masă! Şi nu mă refer numai la peşte, brânză, antreuri, carne prăjită, plăcinte şi produse de patiserie picante, dar şi la cazul când ai numai pâine, zarzavaturi călite în ulei, varză, supă de fasole, precum şi alte legume, fructe şi unul sau două pahare cu vin, pentru că până şi acestea sunt prea grele şi prea opulente pentru hrana unui călugăr”. În zilele noastre, când a crescut interesul pentru dieta mediteraneană – combinat cu interesul pentru hrana sănătoasă din mănăstiri – reţetele călugăreşti din Grecia se bucură de un succes tot mai mare. “Aghion Oros pilafo” (pilaf ca la Muntele Athos) se prepară din 500 g mazăre, 200 g orez, 3 cepe, ulei de măsline, un gălbenuş, sare, piper. Se sotează mazărea, apoi se scurge. Ceapa se taie mărunt, apoi se înăbuşă într-o tigaie cu ulei. Se adaugă mazărea şi orezul, se sotează, apoi se toarnă şase căni de apă. Se lasă să fiarbă. Se freacă gălbenuşul cu sare şi piper, se adaugă puţin din apa care fierbe, se omogenizează şi se toarnă apoi în vasul de pe foc, amestecând să nu se coaguleze. Se fierbe la foc mic, să scadă zeama.

Preluare integrală de la: http://cenaclulluminalina.ro/index.php/sanatate/10109-dieta-manastireasca-athonita-pentru-un-corp-sanatos

CAPITOLUL XVI. RAPORT DE STARE :)

Pe data de 22 septembrie a început să mă doară ochiul stâng. Durerea cunoscută, specifică nevritei optice. De a doua zi şi-a făcut simţită prezenţa şi vederea înceţoşată. Întâi în partea dreapta-sus a câmpului vizual, apoi în tot câmpul şi apoi stabilizându-se  în centrul câmpului vizual. După câteva zile în care situaţia a fost stabilă la un nivel relativ discret (adică vederea nu era decât destul de uşor înceţoşată), durerea a dispărut şi ceaţa a început şi ea să se disipeze. Astăzi, 12 octombrie pot spune că, slavă Domnului, îmi simt ochiul şi vederea 98% recuperate.

Este de menţionat faptul că, şi de această dată, ca de fiecare dată, ceaţa era mai accentuată între orele 10 dimineaţa şi 22 seara.

M-am prezentat la medicul care mă tratează şi mi-a fost prescrisă o combinaţie îngrozitoare pe bază de doxiciclină. Mi-am cumpărat toate medicamentele încă de acum aproape 2 săptămâni, dar le-am depozitat într-un sertar şi mă mai gândesc, încă, dacă să încep să le iau. Mă simt bine şi nu prea îmi vine să-mi stric iarăşi dispoziţia. În afară de problema cu ochiul, în ultimele luni am mai avut mici ”deranjamente”: dureri de cap, oboseală, dureri de şold. Ameţeala pe care o menţionam în capitolul anterior a dispărut rapid, în câteva zile.

În plus, mai bine de două luni nu am mai luat niciun supliment, am considerat eu că ar trebui să fac o pauză. :) Drept urmare, am început să mă simt din ce în ce mai slăbită şi mai epuizată. După ce mi-a apărut vederea înceţoşată, mi-am procurat rapid toate suplimentele şi am început să le iau. :) Încet-încet îmi revin forţele, ceea ce mă convinge o dată în plus că aceste suplimente sunt cu adevărat importante. Nu ştiu dacă este bine să iau continuu toate cantităţile acestea, dar atâta timp cât fără ele o iau în jos …

Nu ştiu ce voi face mai departe, mă mai gândesc, cert este că nu prea mă îndeamnă inima să încep antibioticul. Ştiţi cum este, omul când se simte bine, nu se mai preocupă atât de tare de sănătatea sa. Nădejdea mea este în mila lui Dumnezeu, căci este nemărginită şi cu nădejde de îndurare mă rog Lui să îmi rânduiasca toate spre folos.

CAPITOLUL XV. DE LA ÎNCEPUT?

Au sosit rezultatele analizelor. Nu sunt bune. Microscopia a arătat din nou: Borrelia garinii, Borrelia afzelii, Bartonella, Babesia şi, în plus, o noutate: Anaplasma. :) Colac peste pupăză, de mai bine de o săptămână sunt iarăşi ameţită, am tulburări de echilibru, dacă întorc sau înclin capul mai repede ameţesc, am iarăşi probleme de concentrare, de exprimare a ideilor, de memorie, sunt obosită şi puţin slăbită. Toate aceste schimbări au apărut relativ brusc.

Nu ştiu ce voi face, dar, sincer, nu mai am niciun chef să o iau de la început cu tratamentul şi nici nu sunt sigură că mă simt în stare să reîncep tortura. Mă mai gândesc până când vor trece căldurile astea, am convenit cu medicul să aşteptăm până în toamnă.

Cu Dumnezeu înainte! Mila Lui să fie peste noi toţi!

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 28 other followers